Cine crede că în rai se va odihni, se înşeală. Pentru că dacă te odihneşti prea mult - ca să nu spun veşnic - te atrofiezi. Iar a fi atrofiat înseamnă a îndura cel mai mare chin, chinul de a nu putea face nimic. Deci, odihna te chinuie în loc să te bucure.

"Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti minca din el vi se vor deschide ochii..." De-abia s-au deschis si incepe drama. Sa privesti fara sa intelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul in care intelegi, in care intelegi prea mult... (Emil Cioran)

Fondatorul facebook, Mark Zuckerberg are acum 25 de ani si facebook-ul e o istorie de succes cu 400 mln de utilizatori in acest moment. La fel ca si fondatorul microsoft, Bil Gates, fondatorii Google (2 studenti) si Zuckenberg a intemiat reteaua inca atunci cind era la Harvard. O administra din camera sa de camin. 

Deci, se poate!

[text apărut in Biserica ortodoxă, nr. 2/2003, pp. 179-193]

REFLECŢII DESPRE REGIMUL SFINTEI ÎMPĂRTĂŞIRI în tradiţia Bisericii Ortodoxe

preot dr. Doru Costache

Anii regimului comunist şi-au lăsat amprenta puternic asupra conştiinţei creştine şi asupra nivelului vieţii duhovniceşti in Biserică. Un aspect fundamental al evlaviei ortodoxe, puternic afectat in timpurile din urmă, este modul in care inţelegem sensul sfintei impărtăşiri cu trupul şi sangele Domnului. Astăzi, in acest timp al instrăinării de tradiţia Bisericii, sunt multe voci care afirmă că poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de sfanta impărtăşire pentru a se uni cu Hristos in dumnezeiasca liturghie.

Cei care invaţă că poporul lui Dumnezeu trebuie să stea departe de sfanta impărtăşire dovedesc a nu cunoaşte tradiţia apostolică şi randuielile sfinţilor părinţi ai Bisericii, chiar dacă opiniile lor imbracă un anumit chip al evlaviei. Această evlavie, poate nu cu totul falsă – atrăgand atenţia asupra necesităţii realizării unei stări de compatibilitate cu cele sfinte –, duce insă mare lipsă de invăţătură, ignorand randuielile Bisericii Ortodoxe. Trebuie ştiut că rostul sfintei liturghii este de a pregăti poporul lui Dumnezeu pentru sfanta impărtăşire cu trupul şi sangele Mantuitorului Hristos, pentru ca, realcătuit duhovniceşte, acest popor să meargă spre lume ca purtător al păcii de sus. Orice alt folos al sfintei liturghii decat impărtăşirea poporului cu

sfintele taine, ca participare la viaţa dumnezeiască, este cu totul secundar.

In cele ce urmează, incerc să prezint cateva dintre cele mai importante aspecte, fără de care nu este posibil să inţelegem taina credinţei noastre şi a vieţii in Hristos. Argumentele aduse sunt din Sfanta Scriptură, din canoanele Bisericii şi din textele oficiale ale sfintelor liturghii (randuieli compuse de sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul).

CE SPUNE SFANTA SCRIPTURĂ

Mai intai, trebuie să luăm foarte serios cuvantul Mantuitorului, care spune: „Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mănancă din painea aceasta, va fi viu in veci. Iar painea pe care o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. […] Adevărat, adevărat vă spun: dacă nu veţi manca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sangele lui, nu veţi avea viaţă in voi. Cel ce mănancă trupul meu şi bea sangele meu, are viaţă veşnică […]. Cel ce mănancă trupul meu şi bea sangele meu, rămane in mine şi eu in el” (Ioan, 6,51-56).

Cuvintele Domnului sunt dincolo de indoială: nu există viaţă veşnică fără impărtăşirea cu trupul şi sangele său. Prin trupul indumnezeit al Domnului am văzut slava lui Dumnezeu (Ioan, 1,14) şi tot prin acesta gustăm cu bucurie viaţa veşnică. Cine stă in afara sfintei impărtăşiri cu trupul şi sangele Domnului refuză darul vieţii veşnice.

Apoi, trebuie ştiut că in afara sfintei impărtăşiri suntem despărţiţi de Dumnezeu, care prin trupul şi sangeleMantuitorului a incheiat cu noi un Nou Legămant. Cand Domnul Iisus Hristos a intemeiat Noul Testament (Legămant) intre Dumnezeu şi poporul său, la cina cea de taină, ne-a lăsat ca semn şi participare la acest Legămant impărtăşirea cu trupul şi sangele său (Matei, 26,26-28). Mai mult, ne-a indemnat să repetăm neincetat cina cea de taină, in sfanta liturghie, ca o permanentă innoire a Legămantului: „aceasta să faceţi spre pomenirea mea” (Luca, 22,19). Fiecare sfantă liturghie este acea cină şi acel Legămant.

Oprirea păcătoşilor de la sfanta impărtăşire este un avertisment că au rupt Legămantul. Dar oprirea se face numai in cazul celor cu păcate mari, sau in cazul celor ce nu vor să se lase de patimile lor, in pofida sfaturilor duhovnicului. Altfel, ştim bine că sfanta impărtăşanie se oferă şi „spre iertarea păcatelor”, pentru că Mantuitorul nu a venit pentru cei care se cred drepţi, ci pentru cei care se ştiu păcătoşi.

CE SPUN CANOANELE BISERICII

Că aşa stau lucrurile este evident din canoanele (reglementări privind viaţa creştină; cuvantul canon vine din greacă şi inseamnă „normă”, „măsură”) Bisericii Ortodoxe. Norma in Biserică este să ne impărtăşim, clerici şi laici, la fiecare liturghie, cu sfintele daruri. Doar păcatul ne exclude de la regula aceasta, potrivit judecăţii duhovnicului. Ceea ce-i opreşte pe laici de la impărtăşire este ceea ce-i opreşte şi pe clerici.

Canonul 8 apostolic arată că preoţii care slujesc sfanta liturghie fără a se impărtăşi, dacă nu au justificare, trebuie indepărtaţi din cler. La fel, credincioşii care participă la sfanta liturghie fără a se impărtăşi, trebuie excomunicaţi: „toţi credincioşii care intră in biserică şi ascultă citirea Sfintelor Scripturi, dar nu stau la impărtăşire, să fie excomunicaţi” (canonul 9 apostolic).

De asemenea, canonul 2 al sinodului din Antiohia afirmă răspicat: „cei ce vin la biserică şi ascultă citirea Sfintelor Cărţi, dar nu vor să ia parte la rugăciunea liturgică cu poporul, sau care, prin indisciplină, refuză impărtăşirea cu sfanta euharistie, toţi aceia trebuie excluşi din Biserică pană ce, recunoscandu-şi greşeala şi implinind canonul randuit [de duhovnic], aduc roade de pocăinţă”. Toate canoanele acestui sinod (din anul 341) au fost confirmate de sinoadele ecumenice 5-6 (canonul 2) şi 7 (canonul 1). Cei care lipsesc mai mult de trei săptămani de la liturghie (se subinţelege, şi de la impărtăşire), sunt socotiţi in afara Bisericii, potrivit canoanelor 80 de la sinodul 5-6 ecumenic şi 11 de la Sardica.

Astăzi, păcatul fugii credincioşilor de sfanta impărtăşire cade asupra preoţilor care, necunoscand randuiala Bisericii, ii ţin pe credincioşi departe de cele sfinte, la care aceştia au acces in virtutea botezului şi a sfantului mir, pe care le-au primit la intrarea in Biserică (obştea poporului lui Dumnezeu). Şi preoţii se impărtăşesc tot pentru că au primit botezul şi sfantul mir, nu in virtutea preoţiei lor.

CE SPUN CELE TREI RANDUIELI ALE SFINTEI LITURGHII

Foarte concludente in privinţa rostului sfintei liturghii, de pregătire a poporului credincios pentru impărtăşirea cu trupul şi sangele Domnului, sunt chiar rugăciunile din cadrul celor trei randuieli ale Liturghiei, acceptate de Biserica Ortodoxă Romană.

In liturghia sfantului Ioan Gură de Aur, prima parte a randuielii, dedicată impărtăşirii noastre de Hristos prin cuvant (Apostolul, Evanghelia, predica), conţine rugăciuni, rostite de preot in sfantul altar, prin care se cere curăţirea poporului de păcate şi luminarea prin credinţă, spre buna vieţuire in Hristos. A doua parte a randuielii, care incepe după ectenia intreită (cand răspundem cantand „Doamne, miluieşte!” de trei ori, după fiecare cerere a rugăciunii stăruitoare), conţine rugăciuni care amintesc că rostul sfintei liturghii este impărtăşirea credincioşilor.

Astfel, a doua rugăciune pentru cei credincioşi (se rosteşte inainte de cantarea heruvimică) conţine elemente care privesc curăţirea, arătand la sfarşit şi sensul sfintei liturghii – impărtăşirea poporului lui Dumnezeu: „Iarăşi şi de multe ori cădem la tine şi ne rugăm ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca, privind spre rugăciunea noastră, să cureţi sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului, şi să ne dai să stăm nevinovaţi şi fără de osandă inaintea sfantului tău jertfelnic [masa Sfantului Altar]. Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor care se roagă impreună cu noi, spor in viaţă, in credinţă şi in inţelegerea duhovnicească. Dăruieşte-le să-ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi in nevinovăţie, impărtăşindu-se fără osandă cu sfintele tale taine şi invrednicindu-se de cereasca ta impărăţie”.

Rugăciunea, cum se vede, este făcută de preoţi pentru intregul popor, pentru că tot poporul este angajat, in jurul preoţilor, in lucrarea liturgică. Tot poporul liturghiseşte, adică este implicat in slujirea liturgică, şi chiar termenul grecesc liturghie inseamnă slujire publică, lucrare a comunităţii. De altfel, cu excepţia celor care-l privesc pe preot, toate rugăciunile liturghiei sunt formulate de un subiect rugător plural – noi, Biserica, noi, obştea. De aceea şi masa cea sfantă a euharistiei, trupul şi sangele Domnului, este pentru intregul popor. Rugăciunea cere pentru toţi, pentru clerici şi laici, purificare de păcate şi luminare, pentru ca toţi să ne bucurăm de ospăţul oferit de Hristos.

La cuvintele „uşile! uşile!”, al căror sens nu il mai cunoaştem astăzi, trebuie să iasă din sfanta liturghie toţi cei care sunt opriţi de duhovnic de la sfanta impărtăşire. In secolul VII, cum vedem in Mystagogia sfantului Maxim (cap. 14), incă mai erau daţi afară cei ce nu se impărtăşeau. Cum am văzut mai sus, in canoanele Bisericii, nu este ingăduit să existe spectatori in liturghia ortodoxă. Din acest moment (cuvintele „uşile! uşile!”), ar trebui ca nimeni dintre cei opriţi de la cele sfinte să nu mai rămană in biserică. Iar cei rămaşi trebuie să se impărtăşească. Nu intamplător auzim acum cuvintele de la Cină: „luaţi, mancaţi!” şi „beţi dintru acesta toţi!”.

Faptul că aşa stau lucrurile este confirmat de rugăciunea imediat următoare sfinţirii darurilor noastre de paine şi vin (prin coborarea Duhului Sfant), pe care preotul le oferă Tatălui. Rugăciunea arată că cei aflaţi in biserică sunt acolo pentru a primi trupul şi sangele Domnului: „pentru a fi, celor ce se vor impărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre impărtăşirea cu Sfantul tău Duh, spre plinirea impărăţiei cerurilor, spre indrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osandă”. Aş observa că, potrivit acestei rugăciuni, şi dacă ar exista spectatori in liturghia noastră, Duhul, iertarea şi indrăznirea către Tatăl sunt daruri pe care le primesc numai cei ce se impărtăşesc. Aşa că spectatorii stau fără mare folos.

In acelaşi sens se exprimă şi textul rugăciunii rostite de preot inainte de „Tatăl nostru” „Ţie, Stăpane, Iubitorule de oameni, iţi incredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem inaintea ta: invredniceşte-ne să ne impărtăşim, in cuget curat, cu cereştile şi infricoşătoarele tale taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre impărtăşirea/comuniunea cu Duhul Sfant, spre moştenirea impărăţiei cerurilor, spre indrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osandă”.

Imediat inainte de inălţarea sfintelor daruri de pe discul pe care stau, deci inainte de proclamarea „Sfintele –sfinţilor!” (cele sfinte, care se oferă celor sfinţi, adică obştii celor adunaţi in sfanta liturghie1), preotul trebuie să se roage: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfantul tău locaş şi de pe scaunul slavei impărăţiei tale, şi vino să ne sfinţeşti, cel ce sus impreună cu Tatăl şezi şi aici, nevăzut, impreună cu noi eşti. Şi ne invredniceşte, prin mana ta puternică, a ni se da preacuratul tău trup şi scumpul tău sange, şi prin noi la tot poporul”.

Şi această rugăciune vorbeşte despre impărtăşirea tuturor celor rămaşi după „uşile! uşile!”. Avem conştiinţa că suntem păcătoşi şi nevrednici de masa Domnului – de aceea cantăm „unul sfant”, recunoscand că numai Hristos este sfant cu adevărat –, dar ştim că mila lui este mare. Nu pentru faptele noastre ne putem impărtăşi, de vreme ce nu suntem vrednici de ceva (cum se spune in liturghia sfantului Vasile), ci pentru mila lui, a celui ce este cu noi fără incetare.

După „Sfintele – sfinţilor!”, preotul frange sfantul trup al Domnului in patru, zicand: „se sfăramă şi se imparte Mielul lui Dumnezeu, cel ce se sfăramă şi nu se desparte, cel ce se mănancă pururi şi niciodată nu se sfarşeşte, ci pe cei ce se impărtăşesc ii sfinţeşte”. Textul evocă jertfa de sine a Mantuitorului, prin care el se dă neincetat pentru viaţa lumii şi pentru sfinţirea poporului său. O dată mai mult, se arată că singurul rost al liturghiei este pregătirea poporului pentru sfanta impărtăşire.

Toată această randuială de pregătire a poporului pentru sfanta impărtăşire se incununează cu chemarea pe care o aud toţi cei prezenţi: „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Chemarea este la potirul mantuirii, din care trebuie să guste toţi cei de faţă. Condiţiile personale ale gustării, după tot programul purificator al sfintei liturghii, sunt cele tocmai amintite: frica, credinţa şi dragostea de Domnul. Bine inţeles, in măsura in care poporul s-a transformat in spectator, chemarea aceasta şi toată randuiala de pregătire sunt inutile. Liturghia se preface intr-un jalnic simulacru. Sau, ca in pilda cu cei invitaţi la cina impărătească, toţi refuză bucuria nunţii duhovniceşti cu Hristos…

Asemănător, randuiala liturghiei compusă de sfantul Vasile cel Mare pune accentul pe slujirea intregului popor, cler şi credincioşi, pe curăţirea ce vine prin sfanta liturghie, şi pe necesitatea impărtăşirii poporului, ca o garanţie a unităţii Bisericii. Imediat după sfinţirea darurilor de paine şi vin, preotul citeşte: „iar pe noi toţi, care ne impărtăşim dintr-o paine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul, prin impărtăşirea aceluiaşi Sfant Duh”… Rostul liturghiei nu este numai cel de stimulare a evlaviei personale a credincioşilor, ci mai ales cel de constituire neincetată şi de consolidare a poporului lui Dumnezeu. Or, fără semnul şi instrumentul acestei constituiri, sfanta impărtăşire, raţiunea de a fi a dumnezeieştii liturghii dispare.

Foarte insistent este sfantul Vasile in privinţa impărtăşirii poporului cu cele sfinte, spre iertare, pace şi bucurie, in rugăciunea dinainte de „Tatăl nostru” (mai lungă decat in randuiala sfantului Ioan). Consensul celor doi sfinţi este total, aşa incat nu mai este cazul să redau toate rugăciunile.

In cazul randuielii compuse de sfantul Grigorie Dialogul, trebuie ştiut că aceasta este o liturghie tipică pentru perioada postului mare, săvarşită in zilele din cursul săptămanii. Scopul său este impărtăşirea celor adunaţi in sfanta liturghie cu sfintele daruri deja consacrate in timpul liturghiei duminicale. Citez un fragment din rugăciunea rostită de preot inainte de „Tatăl nostru”:

„eliberandu-ne pe noi şi credinciosul tău popor de toată necurăţia, sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ale tuturor, cu sfinţire neştearsă, ca, in cuget curat, cu faţă neinfruntată şi cu inimă luminată, impărtăşindu-ne cu aceste dumnezeieşti şi sfinte taine, şi prin ele vii făcandu-ne, să ne unim cu insuşi Hristosul tău, adevăratul nostru Dumnezeu”…

Apar şi de această dată elementele prezente in celelalte randuieli, privind curăţirea noastră prin har şi impărtăşirea tuturor.

Aş vrea să inchei această parte a prezentării citand sfatul sfantului Vasile cel Mare: „este bine şi de folos a se impărtăşi in fiecare zi şi a primi sfintele taine, căci insuşi Hristos a zis: « cel ce mănancă trupul meu şi bea sangele meu, are viaţă veşnică ». Noi insă ne impărtăşim de patru ori pe săptămană: duminica, miercurea, vinerea şi sambăta, ca şi in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant” (Scrisoarea 93). Am găsit cu cale să citez acest fragment pentru că unii preoţi – in practică, dar şi prin diverse publicaţii care nu poartă girul vreunui episcop al Bisericii – consideră că impărtăşirea poporului la fiecare sfantă liturghie este un obicei preluat de la romano-catolici. Evident, sfantul Vasile numai romano-catolic nu a fost.

DILEME MODERNE PRIVIND REGIMUL SFINTEI IMPĂRTĂŞIRI

Pentru că mulţi vor spune că noi, cei de astăzi, nu mai suntem la „vrednicia” celor de altă dată – opinie nefondată, desigur: drepţi şi păcătoşi au existat mereu in Biserică –, voi continua expunerea mea cu cateva date tehnice privind neinţelegerile din jurul sfintei impărtăşiri. Există mai multe opinii in această privinţa frecvenţei cu care laicii trebuie să primească cele sfinte. Cititorii acestor randuri ştiu deja, din cele de mai sus, care sunt randuielile Bisericii, aşa că le va fi uşor să-şi dea seama care opinii sunt greşite şi care nu. Aş vrea să spun că şi in cazul opiniilor greşite pot fi remarcate aspecte pozitive, asupra cărora trebuie să medităm.

Prima opinie greşită este aceea conform căreia laicii trebuie să se impărtăşească rar, numai in cele patru mari posturi de peste an, sau la cazuri de urgenţă. Nu există nici un argument tradiţional pentru această opinie, iar in cărţile de rugăciune este recomandat un minimum: să nu treacă cele patru mari posturi fără spovedanie şi impărtăşire. Precizarea este utilă, in condiţiile in care deja credincioşii nu se mai impărtăşesc decat foarte rar (din an in Paşte, cum se spune in popor). Este utilă, de asemenea, in condiţiile in care preoţii au uitat care este adevăratul sens al sfintei liturghii. In general, preoţii cred că ei „fac” liturghia, fără participarea poporului lui Dumnezeu, şi că acesta este motivul pentru care ei trebuie să se impărtăşească. Ştim acum că lucrurile nu stau aşa, poporul fiind implicat in liturghisire/slujire.

Neimpărtăşindu-se, potrivit canoanelor amintite mai sus, laicii se află de fapt in condiţia excomunicării2. Or, evident că deşi nu există om fără de păcat nu toţi laicii trebuie consideraţi mari păcătoşi, după cum nici toţi preoţii nu sunt vrednici de sfanta impărtăşanie (dintre ei, eu sunt cel mai păcătos). In Biserica veche, timp de sute de ani, au existat excomunicări totale, pentru eretici şi mari păcătoşi, in situaţia in care aceştia refuzau pocăinţa, şi excomunicări parţiale impuse celor păcătoşi in vederea reintegrării lor in comunitatea euharistică.

In foarte instructiva carte, Despre dumnezeiasca impărtăşanie cu preacuratele Taine ale lui Hristos, scrisă de monahul Neofit Kavsokalivitul şi rescrisă de sfantul Nicodim Aghioritul, publicată şi in romaneşte (două ediţii, după 1989), partea a doua este dedicată respingerii opiniilor lipsite de temei ale celor care predică impărtăşirea rară a laicilor. Oricum, nimeni dintre susţinătorii acestei opinii nu poate explica evlavios şi coerent de ce un preot se poate impărtăşi iar un laic nu. De altfel, textele celor trei randuieli ale sfintei liturghii nici nu lasă loc pentru o asemenea « evlavie ».

A doua opinie greşită consideră că laicii se pot impărtăşi mai des, de obicei din patruzeci in patruzeci de zile, in timp ce monahii – din motive de neinţeles, dată fiind unitatea poporului lui Dumnezeu – pot primi cele sfinte mai des: la un interval de treizeci de zile. Nicăieri in tradiţia Bisericii nu există o asemenea precizare. Cine a stabilit un termen de garanţie pentru sfanta impărtăşanie? Şi, dacă există un asemenea termen, preoţii de ce se impărtăşesc la fiecare liturghie? Se răspunde adeseori că preoţii au alt statut (alte “drepturi”) in Biserică. Trebuie ştiut insă că in faţa sfintei impărtăşanii suntem toţi egali in nevrednicie, chiar dacă nu am săvarşit păcate grave. [Unul dintre cei caţiva duhovnici pe care i-am frecventat mi-a spus: „să te ferească Dumnezeu să crezi vreodată că te impărtăşeşti cu vrednicie!”.]

Nicăieri, in tradiţia Bisericii, nu se vorbeşte despre vreun drept/privilegiu al clericilor asupra sfintei impărtăşiri. Toţi suntem poporul lui Dumnezeu, şi toţi avem nevoie, din aceleaşi motive, de sfanta impărtăşire.

Ambele opinii descrise mai sus discută despre sfanta impărtăşire după criterii subiectiviste, individualiste, care n-au nici o relaţie cu natura tainei. La mijloc se află subiectivitatea laicului, care crede că nu este vrednic sau – după caz, mai ales că uzualele chestionare privind spovedania permit autoaprecieri pozitive – că este vrednic, şi, in consecinţă, cere sau nu cere sfanta impărtăşire. Evident, cand cere sfintele, el face păcatul de a crede că este vorba despre o recompensă pentru isprăvile sale duhovniceşti. [Există şi situaţia urgenţei, in care

ideea este alta, poate mai justă: că impărtăşirea este o şansă pentru cel bolnav.] De asemenea, este implicată subiectivitatea preotului, care cercetează „scorul” moral al laicului – pe temeiul aceloraşi chestionare şi clasificări (de inspiraţie medieval-occidentală) ale păcatului –, acordandu-i sau nu cele sfinte. De multe ori, convingerile duhovnicului iau locul tradiţiei Bisericii, fapt vizibil in modul in care manevrează canoanele, spre deasa ori, respectiv, rara impărtăşire.

PENTRU O VIZIUNE ECLESIALĂ PRIVIND REGIMUL SFINTEI IMPĂRTĂŞIRI

Aş incerca in acest punct să expun viziunea bisericească asupra sfintei impărtăşiri. Este important de ştiut că regimul sfintei euharistii nu este unul particular, subiectiv, individual, ci eclesial3. Multe dintre judecăţile unor duhovnici de astăzi, adepţi ai impărtăşirii rare, par a ignora cu totul această situaţie. Ei confundă propria lor experienţă personală, cu totul necesară desigur, cu criteriile tradiţiei Bisericii. Or, experienţa personală nu verifică, ci este verificată de tradiţia şi de comunitatea Bisericii. Spre exemplu, sfanta Maria Egipteanca, după vieţuirea minunată in pustiu, s-a intalnit cu preotul Zosima şi i-a cerut sfanta impărtăşanie. De ce? Pentru

cineva care ajunsese la o impresionantă familiaritate cu Dumnezeu, sfanta avea totuşi nevoie de verificarea apartenenţei sale la Biserică, la comunitatea poporului lui Dumnezeu. La fel, dar mai inainte, a făcut sfantul apostol Pavel: după ce a stat trei ani in pustiul Arabiei, primind luminarea de sus şi fiind invăţat de insuşi Hristos (“nu am primit Evanghelia de la oameni”, spune el), a mers la Ierusalim, convorbind cu apostolii, pentru validarea predicii sale de către Biserică. Aşadar, Biserica şi tradiţia sa confirmă calitatea experienţei personale, nu invers. Este ceea ce sfantul Irineu al Lyonului afirma, spunand că „opinia/credinţa noastră este conformă euharistiei [sfanta impărtăşire], iar euharistia confirmă credinţa/opinia noastră”. Exemplele date şi multe altele descoperă sensul eclesial sau comunitar al tuturor actelor Bisericii, in primul rand al sfintei

impărtăşiri.

Credinţa şi randuiala Bisericii apostolice sunt altele decat opiniile despre rara şi deasa impărtăşire.

In vechime, toate actele Bisericii erau inţelese ca aparţinand intregii Biserici/comunităţi, nu unor specialişti in cele religioase, cum se intampla pe la păgani, chiar dacă in poporul lui Dumnezeu exista atunci (eventual cu alt inţeles), ca şi acum, distincţia dintre clerici şi laici, cu responsabilităţile aferente celor două stări. Toţi membrii Bisericii se impărtăşeau la fiecare liturghie, ca manifestare a existenţei Bisericii, a comunităţii de credinţă şi viaţă care este trupul lui Hristos.

Această practică urma modelul zilei Cincizecimii (cf. Faptele Sfinţilor Apostoli, 2). Iată elementele care se desprind din relatarea biblică, evidente oarecum şi in liturghia de astăzi: comunitatea rugătoare, constituită in jurul apostolilor; rugăciunea de invocare a Duhului Sfant; coborarea Duhului; ieşirea la propovăduire; aducerea altor credincioşi in obşte prin botez; frangerea painii (a se citi mai ales sfarşitul capitolului 2, pentru condiţiile intrunite: un gand, o inimă, rugăciune, comunitatea bunurilor). Capitolul se incheie cu ceea ce am numit revelarea Bisericii: frangerea painii, euharistia. Euharistia este, mai inainte de orice, manifestarea prezenţei Bisericii.

Sfanta euharistie4 reprezintă un act şi un fapt constitutiv pentru Biserica insăşi, fără o imediată semnificaţie personală (in dilema modernă rara-deasa impărtăşire funcţionează, cum am observat, tocmai inţelegerea individuală). Euharistia este o taină care mărturiseşte apartenenţa noastră la poporul lui Dumnezeu, nu un premiu pentru isprăvile personale. Faptul este confirmat de sfantul Pavel (1 Corinteni, 10,17): suntem un trup, trupul lui Hristos, pentru că mancăm dintr-o paine. Din perspectiva cuvantului apostolic, trebuie pusă intrebarea: dacă nu mancăm « dintr-o paine », mai suntem (in) trupul lui Hristos? Problema este aşadar dacă ne impărtăşim sau nu. Nu mai este vorba despre cand, ci dacă ne impărtăşim. Transpunand in limbaj ecclesial această chestiune, intrebarea adevărată este: există, sau nu există Biserica?

Aşadar, nu ne impărtăşim pentru „nevoile” sau „victoriile” noastre, ci pentru a face parte din şi pentru a manifesta apartenenţa noastră, prin gustarea trupului lui Hristos, la « trupul lui Hristos », Biserica, ale cărui celule, organe şi membre suntem incă de la Botez.

CONDIŢIILE SFINTEI IMPĂRTĂŞIRI

Sfantul Pavel arată şi in ce condiţii, pe care trebuie să le intrunim personal, ne putem impărtăşi (1 Corinteni, 11,27-31): verificarea permanentă a conştiinţei, ca nu cumva să ne abatem de la norma de credinţă şi viaţă a Bisericii. Aceste condiţii sunt ceea ce numeam mai sus verificarea apartenenţei eclesiale ori realizarea compatibilităţii cu sfanta euharistie. Aici intervine spovedania. Spovedania nu cercetează “starea morala” a omului, potrivit cine ştie căror ideologii etice (de obicei lipsite de relevanţă pentru experienţa ortodoxă), ci compatibilitatea acestuia cu poporul lui Dumnezeu. Necesitatea acestui tip de verificare vine din faptul că numai cei asemenea pot manca dintr-o paine. In sine, verificarea se face potrivit criteriului unităţii credinţei

(cum spune ultima cerere dinaintea rugăciunii „Tatăl nostru”, in sfanta liturghie), la care trebuie să se raporteze intregul trup eclesial, pentru a fi intr-un gand şi a gusta din aceeaşi paine.

Cert este că Faptele apostolilor (2,46) vorbesc despre liturghie zilnică şi, desigur, despre impărtăşirea zilnică. Sfantul Pavel, in acelaşi 1 Corinteni, 11 (20-21), arată ca liturghia şi euharistia aveau loc in timpul mesei comune, după modelul cinei de taină a Domnului, ceea ce implică faptul că manifestarea existenţei Bisericii coincide cu manifestarea unei comuniuni a iubirii, implinită nu doar in rugăciune, ci şi in frangerea şi gustarea aceleiaşi paini. Grija apostolilor era aceea de a asigura buna randuială, nu de a-i opri pe laici de la sfanta impărtăşanie.

Ceea ce-i permite preotului să guste din sfintele daruri la fiecare liturghie, fără a se spovedi şi fără a posti special, este şi ceea ce permite oricărui membru al Bisericii – dacă nu are păcate mari – să se impărtăşească. Mai inainte de toate, este vorba de mila Mantuitorului, care se revarsă cu generozitate asupra poporului său. Apoi, sunt condiţiile pe care le-am aflat in ziua Botezului: credinţa in Sfanta Treime şi in Hristos ca Dumnezeu şi om, Impărat şi Domn; dorinţa de innoire permanentă a vieţii, prin ruperea de păcat şi prin efortul virtuos. Hotărarea nu inseamnă că am şi devenit sfinţi, dar ea trebuie să rămană, prin harul Domnului, puterea noastră de a ne intoarce mereu spre Hristos. Ţinand seamă de istoria poporului creştin, realizarea conformităţii personale cu experienţa poporului lui Dumnezeu este posibilă prin: ascultarea faţă de duhovnic; ferirea de păcate mari şi lupta cu patimile; rugăciunea zilnică; postul săptămanal de miercurea şi vinerea; ţinerea, după putere, cei bolnavi fiind scutiţi medical (fapt recunoscut de canonul 69 apostolic), celor patru mari posturi ale anului (sau măcar prima şi ultima săptămană din fiecare post); lupta permanentă a postului sufletesc (trezvia); lectura săptămanală a Scripturii; pacea cu aproapele şi inima milostivă; disponibilitatea de a se ruga pentru alţii. La acestea se adaugă, in noaptea dinaintea impărtăşirii, ajunarea (cf. canonul 47 de la Cartagina), citirea randuielii de pregătire şi infranarea de la orice patimă, condiţii pe care trebuie să le respecte şi clericii.

Realizarea stării de conformitate personală cu experienţa poporului lui Dumnezeu permite oricărui credincios impărtăşirea, la fiecare sfantă liturghie, din cina trupului Domnului. Nu există nici un canon care să interzică acest lucru, ba, după cum am văzut, dimpotrivă.

Totul este ca fiecare să aibă incuviinţarea duhovnicului, şi, desigur, un duhovnic care să cunoască tradiţia Bisericii Ortodoxe. Aşa cum preoţii se spovedesc mai rar, cand se simt apăsaţi de păcate şi indoieli, la fel şi laicii. Probabil că spovedania o dată sau de două ori pe lună este suficientă pentru cel ce invaţă să lupte cu sine. Spovedania nu este doar un preambul al impărtăşirii, ci o sfantă taină care are un rol aparte – deopotrivă de a purifica şi de a prilejui călăuzirea duhovnicească. Nu există nici un canon al Bisericii Ortodoxe care să ceară spovedanie inainte de primirea sfintei impărtăşanii, nici pentru clerici, nici pentru laici.

Recuperarea stării de normalitate in Biserică nu poate fi infăptuită atata vreme cat sunt ignorate chiar oranduirile eclesiale. Randurile de mai sus, fără a pretinde exhaustivitate, invită la reflecţie, intru buna sporire a poporului lui Dumnezeu.

1 Termenul „sfinţi”, care astăzi ne sperie, este primul nume pe care l-au avut creştinii, cum arată cartea Faptele Sfinţilor Apostoli.

2 Ex-communicare, in limba latină, inseamnă a priva pe cineva de sfanta impărtăşire, despărţirea cuiva de Biserică.

3 Grecescul ekklesia inseamnă Biserică, « adunarea celor chemaţi ».

4 Grecescul euharistia inseamnă mulţumire.

BIBLIOGRAFIE

Bobrinskoy, pr. prof. dr. Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002

Cabasila, Nicolae, sfant, Talcuirea dumnezeieştii liturghii şi Despre viaţa in Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989

Evdokimov, Paul, Rugăciunea in Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iaşi, 1996

Ioan din Kronştadt, sfant, Cerul pe pămant. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996

Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 2000 (fragmentele liturgice citate au fost comparate cu textul din IERATIKON, EkdosiV thV ApostolikhV DiakoniaV thV EkklhsiaV thV ElladoV, 1995; in unele situaţii, am optat pentru ortografierea acestora, textele noastre rămanand adesea la nivelul calcului lingvistic din greacă ori slavonă)

Schmemann, pr. prof. Alexander, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2001

Idem, Euharistia, Taina Impărăţiei, Ed. Anastasia, f.a.

Tărală, arhim. Zosima, şi icon. stavr. Haralambie Popescu, Pidalion. Cu oranduire nouă şi talcuiri, Bucureşti, Institutul de arte grafice Speranţa, 1933 (reeditare, 1992)

Ok, pentru ca tot am promis sa scriu citeva rinduri despre impresiile acumulate pe parcursul pelerinajului meu la o manastire din oltenia, Lainici... Chiar daca e ora tirzie...

Manastirea Lainici se afla in defileul Jiului, unul de-a dreptul uluitor. Cum de au facut drum prin asa salbaticii. Muntii se inalta si atirna parca deasupra capului, iar Jiul serpueste cu repeziciune taindu-si drumul printre peretii de stinca...

Manastirea e una foarte vizitata, intru-cit poarta manastirii da chiar in drumul care urmeaza Jiul printre munti si e principala cale intre Ardeal si Oltenia. Biserica veche, din 1837 cu pictura foarte frumoasa si f bine pastrata (imi place ca in Romania au grija de patrimoniu). Biserica noua e deasemenea minutios pictata, nenumarate chipuri de sfinti te privesc de pe pereti si coloane, indemnindu-te parca sa urci impreuna cu ei. Sus, pe bolta, e Hristos.

Ce m-a impresionat cel mai mult e faptul ca m-am intilnit cu mine insumi. Nu metaforic. Chiar asa a si fost. PE linga faptul ca atmosfera de manastire m-a dus cu gindul in trecut, am intinit un tinar in care parca m-am vazut in oglinda (pe mine ca adolescent). Cu rivna, tare in decizii, avind un singur scop in viata: mintuirea! Ma gindesc ca daca as avea taria de vointa pe care am avut in anii de adolescenta as muta si muntii din loc. Dar prea m-au epuizat unele experiente si intelegeri gresite... I-am recomandat baiatului sa-si pastreze avintul, dar sa mai diversifice si literatura. Prea monastica e. Nustiu cum se face ca atunci cind ai primul contact cu biserica, asta e genul de literatura ce-ti cade in mina... Nu e deloc rau sa iti fortifici vointa si sa inveti ca adolescent a-ti controla mintea si trupul, dar exista foarte mare riscul, citind acest gen de literatura sa cazi in unele extreme.

Putem initia o discutie, literatura duhovniceasca pe care sa o recomandam unui incepator?

Perspective juridico-canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova

Republica Moldova, devine din  27 august 1991, o a doua Țară Românească. Este  o Românie paralelă impusă de circumstanțele politice. Conform canonului 2 de la sinodul II ecumenic, „fiecare unitate administrativ bisericească să corespundă unei unități administrative civile.” În acest caz, Biserica de aici avea dreptul de a se autodetermina în limitele cărei unități administrative bisericești superioare să aparțină.

Fără a face prea multă istorie, știm că teritoriul dintre Nistru și Prut a fost trecut în componența U.R.S.S. – ului, în baza unui ultimatum impus Rommâniei, în 1944. In această situație Biserica din Basarabia, a fost trecută în componența Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii care au pastorit Biserica de acum încolo au fost străini de păstoriții săi. Limba in care se oficiau slujbele religioase era rusa. Toată administrația Bisericii era condusă de protopopi și ierarhi ruși doar enoriașii erau de neam român. Această stare de lucruri a durat timp de aproape jumatatea de veac. În aceasta situație Biserica Ortodoxă Rusă și-a recunoscut drepul de jurisdicție asupra Bisericii Ortodoxe din Moldova, comform canonanelor (17 sinodul IV ecumenic și 25 sinodul VI ecumenic) în care se stabilește timpul de 30 de ani ca termen de prescripție în materie de stăpînire a teritoriilor bisericești pentru cazurile de litigii dintre eparhii. Și doar în cazul în care poate apărea vrio neînțelegere în decursul acestui timp să itroducă acțiune  despre acest lucru la sinodul eparhiei (Patriarhiei, în cazul nostru).

“Strînsa” legătură dintre patriarhul Nicodim și Alexei I al Moscovei, în care cei doi sau întîlnit, întîi la Moscova apoi la București în cursul căreia au fost eliminate toate întrebările privind valabilitatea  jurisdicției canonice pe care o are patriarhia Moscovei în Eparhia de Chişinău. Susținîndu-se  de partea rusă, că patriarhul Nicodim a rescunoscut eparhia Chișinăului, ca eparhie canonică a Patriarhiei Ruse. Acest argument poate fi interpretat diferit, deoarece cunoaștem situația politică din România și abuzurile comuniste față de conducerea Bisericii.

În privința întelesului canoanelor, canonul  34 spune : fiecare episcop și credincioșii săi, vor asculta de cel mare din neamul lor. În urma acestui canon titulatura patriarhului „al Moscovei și al întregii Rusii” îl scoate pe acesta din dreptul aît canonic cît și moral-național, ca conducător religios al poporului din Basarabia.

Canonul 8 al sinodului III tratează o situație asemănătoare dintre patriarhia Antiohiei si Biserica Ciprului: iar dacă cineva a ocupat eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpînirea lui, pe aceasta să ao dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților...și să nu pierdem libertatea pe care ne-a dăruit-o Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală dă o explicație situației canonice din Basarabia: o jurisdicție canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politice, a fost și este nulă de drept. Noi nu ne amestecăm în Basarabia, în jurisdicția Patriarhiei Moscovei, ci ne restabilim drepturile canonice istorice. Cine ne împiedică dovedește că vrea să prelungească abuzul. Ori abuzul nu creează dreptul. În nici  un domeniu deci nici în cel canonic.

În prezent în Moldova există două mitropolii: Mitropolia Moldovei, autonomă, fiind subordonată canonic Patriarhiei Moscovei, independentă în problemele bisericești administrative și  Mitropolia Basarabiei reinființată în baza  Actului Patriarhal și Sinodal al Patriarhiei Române privind  recunoașterea  reactivării Mitropoliei ca autonomă și de stil vechi făcînd  parte integrată  din trupul Bisericii Ortodoxe Române.(19 decembrie 1993)

Situația Bisericii din Republica Moldova este dificilă, două Mitropolii Ortodoxe care se află sub jurisdicții a două Patriarhii, deși aici locuiește un singur popor. Existența acestui „conflict” canonic-religios, prin care puterile politice își manifestă interesele, duce la  neglijarea intereselor poporului și menținerea separării religioase în această țară.

Cu multa munca, dar si placere am ajuns la etapa cind site-ul CredoConect.com poate fi lansat spre utilizare. Acum sunt functionale aplicatiile foto, video, audio, interfata site-ului e cit de cit draguta. Asteptam noi membri si cit mai multa comunicare!